Copyright © 2018 All rights reserved.
România
Home
Hartă
Contact
În multe colţuri ale României timpul pare să se fi oprit pe
loc, aici tradiţiile, obiceiurile, folclorul, istoria si cultura
scot in evidenţa bogaţia neamului nostru românesc.
Mănăstirea Voroneț
Mănăstirea Voroneț, supranumită Capela Sixtină a Estului”, este un complex monahal medieval construit în satul Voroneț, astăzi cartier al orașului Gura Humorului.
Mănăstirea se află la 36 km de municipiul Suceava și la numai 4 km de centrul orașului Gura Humorului. Ea constituie una dintre cele mai valoroase ctitorii ale lui
Ștefan cel Mare (1457-1504). Biserica a fost ridicată în anul 1488 în numai 3 luni și 3 săptămâni, ceea ce constituie un record pentru acea vreme.
De mici proporții, cu plan trilobat, având turla cu boltă moldovenească pe naos, biserica face parte dintre puținele monumente de arhitectură religioasă din nordul
Moldovei care-și păstrează în mare măsură forma inițială. În anul 1547 mitropolitul Grigore Roșca, văr al lui Petru Rareș a inițiat adăugarea unui pridvor închis,
pentru care adoptă o soluție unică, în cadrul căreia arhitectura este vizibil subordonată decorului pictat: peretele de vest al pridvorului este un perete plin fără nici o
deschidere, precum și pictarea zidurilor exterioare, din temelie până în streașină, lucrări ce au dat construcției o mare stralucire.
Mănăstirea Voroneț a fost înălțată pe locul unde se afla o biserică
de lemn. Când lucrările de construcție se apropiau de final, Ștefan
cel Mare dăruiește mănăstirii prin actul de la 17 august 1488, moșia
Știlbicani. Odată cu încheierea construcției biserica a preluat vechiul
hram al Sfântului și Slăvitului Marelui Purtător de Biruință Gheorghie”.
Încă de pe timpul domniei lui Ștefan cel Mare, dar mai ales după
1488, mănăstirea devine un important centru de credință și cultură
din Moldova medievală. Se consideră că apariția monahului Daniil la
Voroneț după o perioadă de ședere la Mănăstirea Putna și de
sihăstrie a dat nu numai un impuls vieții monahale din acest lăcaș
dar a și imprimat un nivel de viață duhovnicească deosebit de înaltă.
Ștefan cel Mare a fost cel ce a dăruit mănăstirii pe lîngă o serie de
moșii și mai multe cărți, cel mai relevant exemplu fiind
Tetraevanghelul din 1490, dar și veșminte și odoare bisericești.
Acest lucru a fost practicat și de urmașii săi la domnie, Bogdan al
III-lea, Petru Rareș și Alexandru Lăpușneanu care dăruiesc sau
confirmă anumite donații către mănăstire. Deseori aceste donații se
făceau cu ocazia prăznuirii hramului mănăstirii, cât și la alte
sărbători religioase.
Astfel, la 27 martie 1598, la hramul Sfântului Marelui Mucenic
Gheorghe, Ieremia Movilă dăruiește 1 bute săcară
1 bute slad, 1 poloboc vin, 1 poloboc stridie, 3 camene pietre ciară, 6 taleri de chieltuială, 3 zloți la tămîie”, ca la 3 aprilie 1602 același voievod să vină cu daruri
cu ocazia aceleiași sărbători. La 21 aprilie 1614 întocmește catastif de praznic ce au dat și miluit .... sfintei sale mănăstiri a Voronețului” Ștefan Tomșa voievod,
care vine cu aceeași ofrandă. Constantin Mavrocordat dă mănăstirii Voroneț, la 7 noiembrie 1733, din vama mare cîte 2 ocă de untdelemn și cîte 8 dramuri tămâe
pe lună ca să fie pentru luminarea înaintea sfintelor icoane”. În pomelnicul mănăstirii sunt înscriși spre pomenire boieri cu cele mai înalte ranguri, cu membrii
familiilor lor, ceea ce arată importanța mănăstirii ca fiind unul dintre cele mai importante lăcașuri de cult ale Moldovei pe parcursul secolelor XV-XVIII.
În 1490 la Voroneț se fondează o scriptorie în care erau copiate cărțile necesare oficierii slujbei religioase, cel mai bun exemplu fiind copierea unui Tetraevanghel
de la 1490 de către călugărul Pahomie, din partea locului. Se consideră că aici a fost înființată, ca și la alte mănăstiri, o școală de slavonie unde erau aduși pentru
instruire și educație copii de boieri și de preoți care învățau pentru a deveni preoți, copiști de cărți, dieci pentru cancelariile ținuturilor și orașelor, dascăli pentru
biserici și școli.
Descoperirea Psaltirei voronțene și a Codicelui voronțean, i-a determinat pe cercetători să considere că de pe timpul aflării lui Grigore Roșca la Voroneț, activa o
școală mănăstirească în care se studia în limbile slavonă și română. Puține sunt însă exemplele care ar demonstra că un tînăr sau un monah și-a făcut studiile la
școala mănăstirească de la Voroneț. În una din însemnările de pe Tetraevangheliarul din 1550/1551, dăruit de mitropolitul Griogore Roșca, mănăstirii Voroneț: ...
unde din fragedă copilărie m-am închinat lui Dumnezeu, cu rugăciunea Sfântului părinte al nostru Daniile cel nou, și unde am primit cinul îngeresc, și unde mult m-
am trudit cu sufletul”, reiese că înaltul prelat moldovean s-a format ca preot sub supravegherea monahilor din partea locului.
O înviorare deosebită a vieții monahale pe diverse planuri a cunoscut mănăstirea Voroneț pe timpul egumenului Macarie(1756-1782), cînd s-au construit noi chilii, a
fost reparată biserica, au fost reparate cu insistență proprietățile mănăstirești, efectuîndu-se în acest scop și întocmirea în 1775 a unei Condici de averi de tot felul
ce a fost tălmăcit și renovat de Vartolomei Mayereanu Pomelnicul, au fost procurate cărți noi, a crescut numărul monahilor.
După anul 1774, cînd are loc anexarea teritoriului amplasat în N-V
Moldovei (Bucovina) de către Imperiul Habsburgic, are loc o diminuare
traptată a privilegiilor și drepturilor de care se bucurau odinioară
bisericile și mănăstirile ortodoxe, lucru ce a dus la o serie de
nemulțumiri, astfel pe 13 noiembrie 1782, egumenii de la șapte
mănăstiri, printre care și Inochentie al Voronețului se întrunesc pentru a
alege doi delegați ce urmau să prezinte cererile lor împăratului Iosif al
II-lea, pentru recunoașterea vechilor privilegii, aceleași cerințe fiind
înaintate și episcopiei ortodoxe din Cernăuți; în cele din urmă la cerințe
s-a răspuns printr-un compromis ce prevedea desființarea schiturilor și
reducerea numărului de călugări. A fost creat un fond bisericesc ce a
avut drept scop controlul veniturilor bisericilor și mănăstirilor și au fost
secularizate moșiile mănăstirilor, Voronețul nefăcând excepție în acest
caz.
După 1785, biserica Sf. Gheorghe a Mănăstirii Voroneț a rămas să
activeze ca biserică parohială până în 1991 și o mare parte din
relicvele mănăstirii au fost transferate la mănăstirile Teodoreni,
Sucevița, Putna. După 1918, biserica fostei mănăstiri Voroneț a fost
declarată de statul român drept monument istoric.
Acest statut îl are pînă în prezent. În perioada socialistă aici s-au efectuat o serie de săpături arheologice dar și restaurări ce au fos apreciate contradictoriu.
Prin decizia nr.1 din 14 martie 1991, semnată de Î.P.S. Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, pe baza adresei Cancelariei Sfîntului Sinod al Bisericii
Ortodoxe române nr. 5373, același an, Mănăstirea Voroneț și-a reluat viața monahală după 206 ani, de data aceasta fiind obște de călugărițe.
Pictura interioară a bisericii datează în cea mai mare parte din timpul lui Ștefan cel Mare, anul 1496. În scenele din altar și din naos artistul a urmărit să redea
îndeosebi sensul teologal al imaginilor, realizând un ansamblu solemn, dar cu vădit caracter de monumentalitate. Printre aceste picturi de interior atrag atenția mai
ales: Cina cea de Taină, Împărtășirea Apostolilor, Spălarea picioarelor (in altar), Ciclul patimilor și tabloul votiv al domnitorului Ștefan cel Mare (în naos).
Pictura exterioară a Voronețului, datând din timpul domniei lui Petru Rareș, este realizată la un înalt nivel artistic, fiind socotită drept cel mai reușit ansamblu al artei
feudale moldovenești. Figurile biblice din aceste fresce exterioare sunt apropiate de viață, însuflețite, firești. Frescele se disting prin coloritul lor viu, apropiat de
cel al naturii înconjurătoare și în care predomină verdele și albastrul, prin compoziția larg desfășurată a diferitelor scene. Fațada de vest, cu impresionanta scenă a
Judecații de Apoi, este alcatuită compozițional pe patru registre. În partea superioară se află Dumnezeu Tatăl, registrul al doilea cuprinde scena Deisis, încadrată
de apostoli așezați pe scaune. De la picioarele Mântuitorului pornește un râu de foc în care păcătoșii își află chinurile. Cel de-al treilea registru este Etimasia
Sfântului Duh, simbolizat în forma unui porumbel, Sfânta Evanghelie și Protopărinții neamului românesc - având spre nord un grup de credincioși călăuziți de Sfântul
Apostol Pavel, iar spre sud grupurile de necredincioși care primesc dojana lui Moise. În registrul al patrulea, la mijloc, apare cumpăna care cântarește faptele bune
și pe cele rele, lupta dintre îngeri și demoni pentru suflete; în zona de nord raiul, iar în cea de sud iadul.
O notă caracteristică a acestor fresce o constituie și bogata imaginație creatoare a realizatorilor ei, care introduc în compoziție elemente folclorice (spre exemplu
arhanghelii care suflă din buciume, instrumente specifice păstorilor de munte). În interiorul bisericii rețin atenția jilțurile și stranele din secolul al XVI-lea (printre
altele un jilț domnesc, o adevărată capodoperă a sculpturii în lemn), mormântul mitropolitului Grigore Roșca, din pridvor, mormântul sihastrului Daniil (Daniil
Sihastrul), din pronaos.